Lumea are atâtea defecte și imperfecțiuni, încât e greu să nu fii ostil cuiva. Cu atât mai mult în România, țară rămasă în urma istoriei, sau nenăscută încă. Țară care are mult de luptat cu invidia, cu lenea și cu superficialitatea.
Cu toții dăm vina pe popor. Chiar și maneliștii se plâng că n-avem drumuri ca „în străinătate”. Altminteri, ei sunt cei mai relaxați și împăcați dintre noi. Dacă nu ne-am bârfi între noi, cu greu am găsi pentru ce să trăim. Dacă nu am acuza sistemul birocratic și corupt, cu instituțiile sale ineficiente sau de-a dreptul inutile, n-am mai putea rezista psihic pe acest teritoriu.
Fostul rege Mihai I își exprima acum 20 de ani dezamăgirea resimțită la revederea Bucureștiului schimbat, după exilul în care trăise timp de 45 de ani (1947-1992). Un astfel de oraș, sufocant și îmbâcsit, în centrul căruia se află cel mai odios monument ceaușist - Casa Poporului - , nu îți permite decât să fii virulent față de „pițipoace, șmenari și cocalari”. Un oraș care, dacă nu te omoară, nici nu te lasă să trăiești.
În acest haos deplin care ne înconjoară, mai este posibilă refacerea respectului de sine al românilor? După îngâmfarea oarbă din timpul comunismului naționalist, ne-am trezit codașii Europei și primii pe lista ei de prejudecăți. Cum îți poți reține disprețul față de ceea ce ești, deschizând poarta spre ce poate fi? Cum te poți elibera de ura provocată de simțul estetic - și acela prăfuit - față de râncedul ce ne-a acaparat? Cum poți transforma în bine milimetru cu milimetru, când vezi că alții pustiesc cu infinit mai mult spor?
